Arhitectura internetului

Istoria Internetului începe odată cu dezvoltarea timpurie a calculatoarelor și a rețelelor de comunicații (1950 și 1960) și poate fi împărțită în mai multe etape. Ideea unei rețele de calculatoare destinate să permită comunicarea generală între utilizatorii aflați la diferite calculatoare a depins de evoluțiile tehnologice și de fuziune a infrastructurii sistemelor și a rețelelor existente de telecomunicații

An	Eveniment
1958	Compania BELL a creat primul modem care să poată transmite date binare pe o linie telefonică simplă
1961	Leonard Kleinrock de la MIT publică prima teorie cu privire la utilizarea comutației de pachete pentru transfer de date.
1962	Încep investigații ARPA, o agenție a Ministerului Apărării din SUA, în care J.C.R. Licklider își apără cu succes ideile privind o rețea globală de calculatoare.
1964	Leonard Kleinrock de la MIT publică o carte despre comunicarea prin comutației de pachete pentru implementarea unei rețele.
1969	Conectarea primelor calculatoare între patru universități americane prin Interface Message Processor de către Leonard Kleinrock
1972	Este creat InterNetworking Working Group, organizația responsabilă cu gestionarea Internetului.
1979	Crearea de NewsGroups (forumuri de discuții) pentru studenții americani.
1982	Definirea protocolului TCP/IP și a cuvântului Internet.
1983	Primele site-uri de nume de server.
1991	Se anunță public World Wide Web.
1993	Apariția primului browser web NCSA Mosaic
2000	368.540.000 de calculatoare

Modelul TCP/IP (Protocol de control al transmisiei/Protocol Internet, în englezăTransmission Control Protocol/Internet Protocol)

patru niveluri pentru modelul TCP/IP:

 1.Aplicație, Nivelul aplicație se referă la protocoalele de nivel înalt folosite de majoritatea aplicațiilor, precum terminalul virtual (TELNET), transfer de fișiere (FTP) și poștă electronică (SMTP). Alte protocoale de nivel aplicație sunt DNS (sistem de nume de domeniu), NNTP sau HTTP.

2.Transport, TCP (Trasmission Control Protocol). El este un protocol sigur orientat pe conexiune care permite ca un flux de octeți trimiși de pe o mașină să ajungă fără erori pe orice altă mașină din inter-rețea. Acest protocol fragmentează fluxul de octeți în mesaje discrete și pasează fiecare mesaj nivelului internet. TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un emițător rapid nu inundă un receptor lent cu mai multe mesaje decât poate acesta să prelucreze.
Al doilea protocol din acest nivel, UDP (User Datagram Protocol), este un protocol nesigur, fără conexiuni, destinat aplicațiilor care doresc să utilizeze propria lor secvențiere și control al fluxului. Protocolul UDP este de asemenea mult folosit pentru interogări rapide întrebare-răspuns, client-server și pentru aplicații în care comunicarea promptă este mai importantă decât comunicarea cu acuratețe, așa cum sunt aplicațiile de transmisie a vorbirii și a imaginilor video.
 3.Rețea (sau Internet) Scopul inițial al nivelului rețea ("Internet Protocol") era să asigure rutarea pachetelor în interiorul unei singure rețele. Odată cu apariția interconexiunii între rețele, acestui nivel i-au fost adăugate funcționalități de comunicare între o rețea sursă și o rețea destinație.
În stiva TCP/IP, protocolul IP asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o adresă destinație, folosind și unele protocoale adiționale, precum ICMP sau IGMP. Determinarea drumului optim între cele două rețele se face la acest nivel.
Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecție a erorilor fiind plasată la nivelurile superioare (de exemplu prin protocolul TCP).

 4.Acces la Rețea. Se ocupă cu toate problemele legate de transmiterea efectivă a unui pachet IP pe o legătură fizică, incluzând și aspectele legate de tehnologii și de medii de transmisie, adică nivelurile OSI Legătură de date și Fizic.( Modelul de Referință OSI -OSI este un acronim pentru interconectarea sistemelor deschise, engleză Open Systems Interconnection-, pe scurt: OSI, este o stiva de protocoale de comunicație ierarhic foarte des folosit pentru a realiza o rețea de calculatoare. OSI este un standard al Organizației internaționale de standardizare, emis în 1984.)

DHCP (prescurtat de la Dynamic Host Configuration Protocol) este un protocol de rețea de calculatoare folosite de gazde (clienți DHCP) care atribuie adrese IP și alte informații de configurare de rețea importante în mod dinamic.

Adresa IP / IP Address (Internet Protocol Address): Acest numar este un numar utilizat in exclusivitate de catre toate echipamentele ce tin de tehnologia informatiei (imprimante, routere, modemuri, calculatoare etc.) ce le permite sa se identifice si sa comunice intre ele intr-o retea de calculatoare.

DNS un sistem de nume de domeniu (abreviat DNS, în engleză Domain Name System) este un sistem distribuit de păstrare și interogare a unor date arbitrare într-o structură ierarhică. Cea mai cunoscută aplicație a DNS este gestionarea domeniilor în Internet.

 

Un browser sau un navigator (numit și browser Internet, browser web, navigator web sau explorator web; „browser”  este o aplicație software (program) ce permite utilizatorilor să afișeze text, grafică, video, muzică și alte informații situate pe o pagină din World Wide Web, dar și să comunice cu furnizorul de informații și chiar și ei între ei.

Unele dintre cele mai cunoscute aplicații browser sunt Microsoft Internet Explorer, Mozilla Firefox, Apple Safari, Google Chrome, Mozilla Camino, Opera Software - Opera, Nintendo DS browser și Flock.

HTTP (Hypertext Transfer Protocol) este metoda cea mai des utilizată pentru accesarea informațiilor în Internet care sunt păstrate pe servere World Wide Web (WWW). Protocolul HTTP este un protocol de tip text, fiind protocolul "implicit" al WWW. Adică, dacă un URL nu conține partea de protocol, aceasta se consideră ca fiind http. HTTP presupune că pe calculatorul destinație rulează un program care înțelege protocolul. Fișierul trimis la destinație poate fi un document HTML (abreviație de la HyperText Markup Language), un fișier grafic, de sunet, animație sau video, de asemenea un program executabil pe server-ul respectiv sau și un editor de text. După clasificarea după modelul de referință OSI, protocolul HTTP este un protocol de nivel aplicație. Realizarea și evoluția sa este coordonată de către World Wide Web Consortium (W3C).

Modul de funcționare http

HTTP oferă o tehnică de comunicare prin care paginile web se pot transmite de la un computer aflat la distanță spre propriul computer. Dacă se apelează un link sau o adresă de web cum ar fi http://www.example.com, atunci se cere calculatorului host să afișeze o pagină web (index.html sau altele). În prima fază numele (adresa) www.example.com este convertit de protocolul DNS într-o adresă IP. Urmează transferul prin protocolul TCP pe portul standard 80 al serverului HTTP, ca răspuns la cererea HTTP-GET. Informații suplimentare ca de ex. indicații pentru browser, limba dorită ș.a. se pot adăuga în header-ul (antetul) pachetului HTTP. În urma cererii HTTP-GET urmează din partea serverului răspunsul cu datele cerute, ca de ex.: pagini în (X)HTML, cu fișiere atașate ca imagini, fișiere de stil (CSS), scripturi (Javascript), dar pot fi și pagini generate dinamic (SSI, JSP, PHP și ASP.NET). Dacă dintr-un anumit motiv informațiile nu pot fi transmise, atunci serverul trimite înapoi un mesaj de eroare. Modul exact de desfășurare a acestei acțiuni (cerere și răspuns) este stabilit în specificațiile HTTP.

Transferul argumentelor

Deseori utilizatorul dorește să transmită informații speciale la website. Aici HTTP pune la dispozitie două posibilități:

• Transferul datelor în combinație cu o cerere pentru o resursă (HTTP-metoda "GET")
• Transferul datelor în combinație cu o cerere specială (HTTP-metoda "POST") 

Un host (cuvânt englez cu traducerea „gazdă”) este un calculator conectat la o rețea și care pune la dispoziție celorlaltor calculatoare din rețea unele resurse ale sale (fișiere, periferice sau aplicații). În acest caz celelalte calculatoare se mai desemnează și drept guest („oaspete”).

Un server proxy este un computer care funcționează ca intermediar între un browser Web (cum ar fi Internet Explorer) și Internet.
 Serverele proxy ajută la îmbunătățirea performanței Web, stocând câte o copie a paginilor Web utilizate frecvent. Atunci când un browser solicită o pagină Web stocată în colecția (cache-este o colecție de date ce sunt o "copie la indigo" a valorilor originale stocate altundeva) serverului proxy, pagina este furnizată de serverul proxy, mai rapid decât deplasarea pe Web. De asemenea, serverele proxy ajută la îmbunătățirea securității, filtrând unele tipuri de conținut Web și software-urile rău intenționate.Serverele proxy sunt utilizate cel mai mult de către rețele din organizații și firme. De obicei, persoanele care se conectează la Internet de acasă nu utilizează un server proxy.